L’UOMO È
RISORTO
Ed ho esposto Kahlil come vessillo
ché la saggezza chiama saggezza
ed essa scivola dal cielo,
goccia inquieta di cascata
spruzzata via negli istanti felici,
per poi sentirla tra i capelli
a capo chino
in quelli tristi -
Noè e la sua arca,
salvo dalla fiumana..
L’età ti scava in viso
come lebbra,
quali eventi a lapidarti stanno,
ridotto a crusca da mola
e non è già il Tempo del Sogno,
culla dello spirito?
Raccolsi legna di cedro
e l’aura che mi veste
su un tappeto di spine
dell’ombrosa valle,
un recitante,
essenza essente, carne,
effetto a catena
dell’infinita specie.
Şi
l-am expus pe Kahlil ca un drapel
fiindcă
înțelepciunea naște înțelepciune
și
ea lunecă din cer,
picătură
tulburată a cascadei
aruncată
în clipele fericite,
şi
apoi s-o simt în păr
cu
capul plecat
în
acelea triste -
Noe
şi arca lui,
salvat
din revărsare..
Vârsta
te sapă pe față
ca
o lepră,
ce
evenimente te lapidează acum,
redus
la tărâța de moară
şi
nu e deja Timpul Visului,
leagănul sufletului?
Culesei lemne de cedru
şi aura care mă învelește
pe un covor de spini
al văii umbroase,
un recitant,
esență care este, trup,
efect în lanţ
al infinitei specii.
al infinitei specii.
